Apel la contribuții: „Practici culturale asociate zilei de 1 Martie”

Futuro Insieme

Mărțișorul e în UNESCO, dar pentru a-l valoriza, e nevoie de un efort extra care ține de pasunea, angajamentul, creațiile și studiul permanent al fiecăruia dintre noi, tuturor celor care ne place frumosul. Asociația IRFI – Italia Romania Futuro Insieme se alătură Institutului de Cercetare al Universității din București, care a lansat apelul la contribuții privitoare la cercetarea și monitorizarea elementului de patrimoniu cultural imaterial intitulat: „Practici culturale asociate zilei de 1 Martie”.

„Gala Mărțișorului 2021”

În perioada 1 – 8 Martie 2021, va avea loc în fiecare zi, la ora 17.30 (ora Italiei), pe pagina facebook a Asociaței IRFI – Italia Romania Futuro Insiemeun seminar cu și despre mărțișoarele realizate de mici și mari, copii, mămici, tătici și bunici, din toate colțurile lumii. „Gala Mărțișorului 2021”, este un eveniment realizat de voluntari și iubitori de tradiției, în cadrul proiectului Bibliotecă românească în Italia / Biblioteca romena in…

View original post 912 altre parole

Dalle Matronalia ai Mărțișor. Webinar sabato, 27 febbraio 2021, ore 15

Futuro Insieme

MĂRȚIȘOR. I romeni di tutto il mondo celebrano il 1° Marzo l’arrivo della Primavera, scambiandosi tra fidanzati, sposi e parenti il tradizionale dono del “Mărțișor” (vezzeggiativo di marzo in romeno), un simbolo porta fortuna benaugurante di salute e felicità. I popoli dei diversi paesi dell’Europa Balcanico-Danubiana celebrano, inoltre, questa tradizione il 1° di marzo. Simbolicamente il 1° marzo, questo momento dell’anno così atteso da grandi e piccini, si celebra donando ai propri cari, come agli amici o ai colleghi, un portafortuna legato da due fili intrecciati biancorosso, simbolo di buona salute, che in Romania e Moldova è chiamato ”Mărțișor”. Infatti, il colore bianco rappresenta la purezza, l’innocenza e l’allegria; mentre il rosso la salute, la luce del sole di levante e di ponente, il sangue che scorre, il fuoco.

Non c’è un legame diretto tra cristianesimo e la tradizione del Mărțișor. Piuttosto, il 1º marzo (Calendimarzo)…

View original post 416 altre parole

The economy of Francesco: Pubblicato “Laudata economia”, di Stefano Zamagni

Laudata economia è l’ultimo libro dell’economista Stefano Zamagni, pubblicato (nel 2020) in occasione dell’evento The economy of Francesco tenutosi ad Assisi. Il volume è coedito dalla Fondazione don Lorenzo Guetti e da VITREND.

Lottare per lo sviluppo vuol dire, per Zamagni, “lottare per l’allargamento degli spazi della libertà da (dalla fame, dall’ignoranza, dalle tante nuove forme di schiavitù), della libertà di (realizzare il proprio piano di vita, auto-determinarsi) e anche della libertà con”, perché non si può essere autenticamente liberi da soli, prescindendo dalla libertà degli altri”.

Il filo rosso del libro ruota intorno alla questione di come favorire il processo di trasformazione (no rivoluzione!), che è già in atto, nelle nostre società di mercato, per far evolvere verso un modello economico che realizzi concretamente un triplice obiettivo fondamentale: 1. Come rendere la prosperità inclusiva. 2. Come realizzare un’armonia tra l’uomo e la natura. 3. Quali condizioni sono necessarie soddisfare per arrivare alla pubblica felicità. Zamagni mette in guardia i giovani sull’errore culturale che è stato fatto negli ultimi decenni, ovvero, di “far credere che utilità e felicità siano la stessa cosa”. La felicità, invece, è “la proprietà della relazione tra persona e persona, non tra persona e cose”. Di conseguenza, la prima cosa da fare è “cambiare l’impianto culturale”, poiché è attraverso la cultura, nelle forme più varie, che può essere accelerato il processo di trasformazione, di cui parla Papa Francesco.

Geneza națională și credința creștină

Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române: unii dintre criticii credinței și ai Bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi „progresistă” și să ne cioplească pe toți după chipul și asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe și istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989, pentru mutilarea prezentului și pentru modificarea trecutului, în acord cu voința unor grupuri marginale și animate de ură? Oare pentru asta să fi murit în închisorile comuniste atâția intelectuali de-ai noștri creștini ortodocși, greco-catolici și de alte confesiuni?

Într-un text transmis Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române, Acad. Ioan Aurel Pop constată cu tristețe atitudini generalizate împotriva credinței.

Președintele Academiei Române reclamă că asocierea României și a națiunii creștine îi irită pe mulți contemporani, îi supără pe cei „deștepți”. El spune că unii „toboșari ai vremurilor noi” vor neapărat o lume următoare atee, necreștină, automatizată și robotizată. Textul integral semnat de Ioan-Aurel Pop:

Geneza națională și credința creștină

Am văzut, cu tristețe, în ultima vreme, că asocierea României și a națiunii române cu credința creștină îi irită pe mulți contemporani, îi supără pe cei „deștepți” ori pe cei care se cred mai „deștepți” decât alții. Am pus cuvântul „deștepți” între ghilimele, fiindcă l-am luat nu în sensul curent contemporan, ci în sensul său originar și primar, acela de „treji” sau „treziți” din „somnul cel de moarte”. „Treziții” îi consideră pe mai toți românii cufundați în acel „somn”. Însă „deștepți” sau „treziți” se consideră pe sine mulți dintre frustrați, mulți dintre cei autosuficienți, fiindcă sunt iritați de mesajele care nu le convin.
Dar, oricât de ciudat le-ar părea unora, astăzi nu poți să fii „deștept” în spațiul public fără cultură, fără cunoaștere, fără învățătură.
Eu am asociat credința (și Biserica noastră) cu națiunea și cu Țara Românească din rațiuni mai ales istorice. Studiul istoriei este meseria mea și fac această meserie de mulți ani, cu pasiune. Poporul român există în istorie de pe la finele mileniului I al erei creștine, adică de peste o mie de ani. În cea mai mare parte a acestei lungi perioade de timp, oamenii și-au văzut de necazurile și de bucuriile lor, de viața lor simplă, împărțită, în cea mai mare parte, între muncă și odihnă, între luptă și tihnă.
Secole la rând, grija de căpetenie a majorității oamenilor a fost „pâinea noastră cea de toate zilele”, adică preocuparea de viețuire și, adesea, de supraviețuire fizică. Oamenii cu trai decent și îndestulat au reprezentat în Europa, până prin secolul al XIX-lea, între 2 și 5% din toată populația. Asta nu înseamnă, în ciuda prejudecăților curente, că oamenii de demult, fiind săraci din punct de vedere material, nu au putut cugeta liber, în limitele orizontului lor. Ideea pedepselor crunte aplicate în Evul Mediu celor care nu gândeau pe linia oficială laică sau religioasă este, în mare parte, falsă (vezi, de exemplu, Régine Pernoud, Pour en finir avec le Moyen Âge, în varii ediții apărute în franceză, dar și în alte limbi).
Inchiziția din Occident – fără relevanță în lumea răsăriteană bizantină – a aplicat teribilele sale pedepse nu în Evul Mediu, ci la începuturile Epocii Moderne (care începe pe la 1400-1500). Gândirea liberă nu a fost nici atunci în largul ei, dar a fost cu adevărat arestată în perioadele mai recente și mai ales în vremea dictaturilor de extremă dreaptă sau de extremă stângă din secolul al XX-lea. Iar românii, spre deosebire de multe alte popoare europene, au trăit patru decenii lungi de comunism, în care credințele și Bisericile au fost crunt persecutate (unele au fost desființate prin lege), în care educația religioasă a fost interzisă, în care manifestările publice ale cultelor (mari ceremonii, pelerinaje, sărbători de hram, sfințiri de biserici etc.) au fost oprite sau poprite.
După evenimentele din decembrie 1989, aceste opreliști absurde au fost abolite și majoritatea românilor au sperat că orice fel de amestec al politicului în treburile cultelor, în manifestările de credință ale cetățenilor ar fi de domeniul trecutului. Firește, au existat și există oameni care nu sunt religioși și chiar unii care luptă contra credințelor și instituțiilor religioase, care sunt sau se declară atei, agnostici, „progresiști”, marxiști ori neomarxiști etc. Într-o societate democratică, există loc pentru toți (aceasta este esența democrației), atâta vreme cât nu se încalcă libertatea de credință și de conștiință a altora și nu se îngrădește manifestarea credinței celorlalți.
Este absurd să condamnăm regimul comunist, dar să aplicăm în continuare, unii dintre noi, metodele sale discriminatorii și exclusiviste. O societate liberă trăiește și își manifestă libertatea și prin polemici, dar polemicile publice au rostul lor, au formele lor decente, se adaptează unui nivel înalt de civilizație și de cultură civică. Nu se poate face polemică publică folosind limbaje suburbane, lovituri sub centură, atacuri la persoană, înverșunări și amenințări. Este trist că, la trei decenii de la revenirea în Cetate a libertății de credință și de conștiință, unii o neagă în numele „progresului”.
Noi nu știm cum va fi viitorul, dar trecutul românilor s-a construit în mare parte prin idealul creștin, prin tăria credinței și prin forța Bisericii. Recent, această afirmație a mea, ca istoric, i-a deranjat pe unii „toboșari ai vremurilor noi”, care vor neapărat o lume următoare atee, necreștină, automatizată și robotizată. Aceștia ar prefera să scoatem orice referință religioasă din viețile noastre și chiar să interzicem/ schimbăm Imnul Național, pentru că acesta cuprinde versuri de genul „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Ca urmare, unii dintre aceștia au pornit polemici fără de principii, pline de umori și de ură, adesea la adăpostul anonimatului, vădind o intoleranță cruntă și o incultură crasă.
Din fericire, nu a fost așa mereu. Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se gratulau în limbaj colorat (domeniu în care suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau credința, țara, națiunea.
Nu dau decât un exemplu și nu unul din lumea laică – care se inflamează mult mai acut și se repede ușor la invective – ci din viața noastră bisericească, greu încercată și ea astăzi. De la 1744 (când Ioan Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General (un fel de congres național românesc, dincolo de orice diferență confesională), trecând prin actul fundamental al națiunii numit Supplex Libellus Valachorum (1791-1792) și semnat de Gherasim Adamovici (ortodox) și Ioan Bob (greco-catolic), prin Revoluția de la 1848-1849 (Marea Adunare Națională de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei Șaguna, ortodox și Ioan Lemeni, greco-catolic), prin Mișcarea Memorandistă (1881-1894) și ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal și ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh), slujitorii și ierarhii celor două Biserici românești din Ardeal, ca și liderii laici de ambele confesiuni – deși nu se iubeau mereu, ba, dimpotrivă, aveau dese momente încordate și chiar conflicte – au fost împreună, uniți în asumarea rolurilor de lideri ai națiunii, nelăsând să răzbată nicio fisură în exterior. Diferendele erau normale, dar până la credință, la patrie și la națiune.
Astăzi, crezându-ne atoateștiutori, nu mai respectăm principii, valori și nici virtuți. Și, evident, nu mai avem respect nici pentru trecut și nici pentru profesioniștii trecutului. Imnul Național exprimă un mare adevăr: cel puțin până la 1848 și cu precădere în provinciile aflate sub dominație străină (unde trăiau mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci), mișcarea de emancipare națională a fost condusă de preoți, de „preoți cu crucea-n frunte”.
De pe la 1350-1400, românii din Transilvania (iar Transilvania reprezintă azi circa 40% din teritoriul și populația României) nu au mai avut voie să aibă o clasă politică laică în nume propriu, românesc, adică o stare (sau o „națiune”, cum se spunea de la 1500 încoace), cum aveau nobilii (maghiari), sașii și secuii. Liderii politici și religioși ai românilor au fost, de atunci și până în secolul al XIX-lea, clericii ortodocși și, după 1700, ortodocși și greco-catolici, adică slujitorii Domnului de rit bizantin.
Ambele Biserici românești din Ardeal au același rit, pornesc din aceeași rădăcină, iar greco-catolicii au fost înainte de „unirea religioasă” ortodocși. Mulți, contemporani, animați de valorile și realitățile prezentului, au mari dificultăți în înțelegerea și acceptarea acestei realități. Neînțelegerea vine dintr-o prejudecată, anume din neputința de a concepe că separarea oficială dintre laic și religios s-a produs foarte târziu, odată cu ceea ce numim constituționalismul modern. Pentru oamenii medievali, atașamentul nețărmurit față de credință și față de Biserică era un comandament de viață, iar viața de atunci nu se putea concepe în afara credinței și a Bisericii.
Laicul și religiosul interferau în asemenea măsură încât erau un monolit și formau însăși viața de odinioară. Separarea conștientizată dintre laic (mirean) și religios (confesional) s-a făcut foarte târziu, odată cu separarea constituțională dintre stat și Biserică. Toate cuceririle de drepturi – puține, câte au reușit să obțină românii transilvăneni până la 1848 – s-au făcut sub conducerea clericilor. Drept dovadă, avem măsurile luate de inamici contra acestora.
De exemplu, după căderea și moartea lui Mihai Viteazul, dieta Transilvaniei (din care nu făcea parte niciun român) a decis să rupă legătura cu ambele „principate valahe” și a interzis intrarea în Transilvania a tuturor clericilor de la sud și est de Carpați, pentru că „Tiranul” și „Valahul” (adică Mihai Viteazul) își pregătise „invazia” prin „tainica lucrare a preoților săi care se numesc călugări”. Acestea sunt fapte înregistrate de istorie și ele nu se pot șterge pentru că nu convin unor contemporani ai noștri.
Toate aceste fapte au fost consemnate, după descifrarea și interpretarea a mii de surse, de către mai mulți istorici, dar mai ales de către David Prodan, într-o capodoperă a sa, numită Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române (apărută în mai multe ediții, din 1948 încoace). Autorul, de formație materialistă interbelică și nu contrafăcută sub influența comuniștilor (de altminteri, David Prodan și-a depus carnetul de partid în 1962, intrând în rezistența intelectuală contra regimului), demonstrează (în cartea citată și în altele) cum ne-au condus de-a lungul istoriei medievale și moderne, până la 1848, preoții. Nicolae Iorga a călătorit în Transilvania abia la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea (marele istoric fiind născut în 1871) și a înțeles de îndată secretul supraviețuirii acestor români obidiți. Înțelegerea se vede din titlul cărții sale apărute în 1902, intitulate Sate și preoți în Ardeal.
După cercetări minuțioase, studiind viața românilor ardeleni cam de pe la 1400 până spre 1800, Nicolae Iorga a constat că preoții au salvat naționalitatea noastră, fapt pentru care le închină lor pomenita carte: „Preoților și învățătorilor din românimea de peste munți, celor prin cari se păstrează neamul în așteptarea viitorului, care atârnă de vrednicia noastră, închină această carte autorul”. Ce poate să fie mai grăitor pentru rolul elitei noastre bisericești în istorie decât aceste vorbe cu putere se maximă ale celui mai important istoric român din toate timpurile? Omagiul este cu atât mai realist cu cât, până târziu, în secolul al XVIII-lea, tot preoții erau și învățători la școlile noastre, ținute nu de statul cel străin (străin de nevoile și de durerile noastre), ci de Biserică și de comunitate.
Când poetul Andrei Mureșanu a scris poezia „Un răsunet”, el avea în fața ochilor imaginea românilor conduși de liderii lor spirituali și pământești – preoții cu crucile lor pe piept, în inimi și în mâini – în drum spre Blaj, organizați în cete ordonate și disciplinate. Andrei Mureșanu a văzut cum, cu respect și smerenie, zecile de mii de români se uitau la copreședinții Adunării Naționale de la Blaj, din mai 1848, adică la episcopii Andrei Șaguna și Ioan Lemeni, ca la izbăvitorii lor, ca la liderii capabili să-i scoată la liman. De-aceea și nu din vreo fantezie de literat, poetul a i-a pus în vers pe „preoții cu crucea-n frunte”.
Așa s-au petrecut lucrurile, ele sunt demult istorie și istoria nu poate să fie schimbată. Dacă putem (sau, câteodată, avem doar iluzia că putem) schimba prezentul, dacă putem modifica sau măcar pregăti într-un anumit fel viitorul, trecutul rămâne mereu „așa cum a fost” (Leopold von Ranke). Iar specialiștii cinstiți au dreptul să-l reconstituie numai „așa cum a fost” și nu să-l „recondiționeze” după nevoile prezentului, după „comanda socială”, după comanditar, după mărimea plății în arginți, ori după gustul unora. Văd și eu în jurul meu pe unii semeni care repudiază și condamnă credința creștină, care atacă Biserica (Bisericile), care ar vrea să-i vadă și să-i facă pe toți oamenii de altă credință decât cea pe care o au, sau atei, sau nihiliști, sau neomarxiști.
Am auzit deunăzi un „analist” imberb decretând că un om inteligent nu poate să fie credincios. Atunci trebuie să acceptăm că o armată de savanți, de la Copernic, Galileo Galilei, Blaise Pascal, Francis Bacon, Johann Kepler și până la Newton, Leibniz, Maxwell, Kelvin sau Pasteur au fost proști, căci lipsa de inteligență înseamnă, în limbaj popular, prostie.
Mai văd că unii dintre criticii credinței și ai Bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi „progresistă” și să ne cioplească pe toți după chipul și asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe și istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989, pentru mutilarea prezentului și pentru modificarea trecutului, în acord cu voința unor grupuri marginale și animate de ură? Oare pentru asta să fi murit în închisorile comuniste atâția intelectuali de-ai noștri creștini ortodocși, greco-catolici și de alte confesiuni?
Nu numai în Evul Mediu ci și în Epoca Modernă, românii au fost conduși de preoți, călugări, de ierarhi vrednici. Mai mult, hotărârea de unire de la Alba Iulia a fost citită de ierarhul greco-catolic Iuliu Hossu, iar un alt ierarh, cel ortodox, Miron Cristea a însuflețit mesele îmbrățișându-și „fratele” și spunând:  „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”.
Asta nu înseamnă că istoria noastră a fost imaculată sau că oamenii Bisericii nu au greșit sau nu greșesc, dar avem elementara obligație morală de respect pentru adevăr și pentru cei care ne-au condus prin vremuri bune și rele, ca să ajungem să trăim cu toții într-o țară a noastră. Nu avem dreptul să ascundem greșelile și nici să lăudăm neîmplinirile, dar suntem „condamnați” la cumpătare și echilibru.
Judecățile și prejudecățile prezentului nu ne dau cuvânt să blamăm ori să falsificăm trecutul. Dacă ne-am eliberat doar ca să proferăm blesteme și să punem stigmate, ne amăgim cu o falsă libertate. Libertatea noastră nu înseamnă limitarea libertății celorlalți, ci înseamnă înțelegere, acceptare, bunăvoință, iubire și bunătate.


Ioan-Aurel Pop

Sursa: basilica.ro

Sursa: http://basilica.ro/

LA NOSTRA EUROPA E’ QUELLA FONDATA SULLE SUE RADICI CRISTIANE

Orte, la città dove Francesco guarì miracolosamente il piccolo Giacomo

La cittadina è intrisa di luoghi francescani

 

Oggi la cittadina di Orte, in provincia di Viterbo, conserva una bellissima Chiesa intitolata a San Francesco. Accanto alla Chiesa si trova il convento dei francescani, che qui si stabilirono dal XIII secolo, con il bel chiostro.

GLI 11 COMPAGNI
Orte conserva numerose testimonianze della presenza di Francesco di Assisi da quando, nel 1209, soggiornò in questa cittadina con i suoi primi undici compagni per 15 giorni, presso la chiesetta rupestre di San Nicolao, sulla collina verdeggiante che sovrasta Orte Scalo. 

L’APPROVAZIONE DEL PAPA
Il Poverello, come riporta il portale www.newtuscia.it, era di ritorno da Roma, ove presso il Papa Innocenzo III aveva ottenuto per sé e per i suoi seguaci l’approvazione della Regola dell’Ordine dei Frati minori che ha fatto della povertà, del servizio ai più deboli e della preghiera i fondamenti di un autentico stile di vita che riesce ad avvicinare le Creature a Dio, in ogni tempo ed in ogni condizione sociale. 

IL PRODIGIO

Ad Orte San Francesco operò il prodigio della guarigione di un bambino di nome Giacomo, con le estremità rattrappite dalla nascita. Il Santo acconsentì alle richieste  dei genitori e forse in quell’occasione ideò la costituzione dell’Ordine Francescano Secolare, rivolto ai coniugi cristiani ed ai laici desiderosi di vivere il suo ideale di fraternità universale.

I LUOGHI DI FRANCESCO

I luoghi direttamente  legati alla presenza di Francesco e dei suoi seguaci sono la chiesa  ed il Convento di San Nicolao, ove il santo soggiornò nel 1209, apprezzò una purissima fonte d’acqua e pregò di fronte ad un crocifisso, conservatosi sul luogo sino al 1600.

La chiesa rupestre di San Lorenzo, ove visse la prima fraternità di seguaci con il beato Teobaldo.

Il porto o barca di San Francesco sul Tevere, l’ospedale dei pellegrini in località Scappia in Orte Scalo che dal XIII secolo ospitava ed assisteva i pellegrini diretti a Roma.

di Gelsomino Del Guercio

Fonte: https://www.sanfrancescopatronoditalia.it/

Orte, la città dove Francesco guarì miracolosamente il piccolo Giacomo

 





 

 

Metafora Feței, ascunsă în Prosop

È nota l’etimologia del termine „persona”, che indica nella lingua latina la „maschera” indossata dagli attori sulle scene, per intensificare la forza della loro voce, dandole così la possibilità di „per-sonare”, e quindi di farsi ascoltare anche dagli spettatori seduti nei posti più lontani. Di qui, l’uso di indicare con persona prima gli individui umani che in quanto attori, in quanto cioè portatori di un ruolo, erano chiamati a recitare su di un palcoscenico, poi più in generale tutti gli uomini, in quanto attori del vasto teatro del mondo, tutti destinatari del fondamentale dovere di ben recitare la parte attribuita a ciascuno da Dio, dal destino, dalla società o dalla loro stessa volontà. È „persona” colui che è riconoscibile e qualificabile come soggetto di azione, colui che è quindi causa del proprio agire. („Vulnerabili, bisognosi e capaci di scelte. Manuale di Bioetica”. 2019.
di Palma SGRECCIA)

Lingvistică Sentimentală

Metafora Feței, ascunsă în Prosop

El s-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa lui a strălucut ca soarele, şi hainele i s-au făcut albe ca lumina. Matei 17-2

Cuvântul ”față” din limba română este de un polisemantism impresionant. Fiecare dintre pozițiile lui semantice poate constitui subiectul unor studii aparte,  iar numărul mare de expresii  pe care le formează îi reflectă ponderea  în oglindirea aspectelor morale, culturale sau pragmatice ale vieții.

În cele ce urmează vom aborda poziția acestui semnificat care se referă la o persoană, o ființă, o întruchipare sau o înfățișare. Respectivul sens este un derivat metonimic de la sensul cuvântului ”față” ca ”parte anterioară a capului omului sau a unor animale”.

Pentru denumirea acestei părţi a corpului în mai multe limbi moderne (engleză, franceză, portugheză – „face”, spaniolă – „faz”, italiană – faccia)  este folosit cuvântul care exista şi în latina vulgară – „facia”, corespondentul său din latina…

View original post 1.973 altre parole

Știrul / L’amaranto

L’amaranto è un alimento sempre più presente nelle cucine occidentali. Utilizzato come un cereale anche se non lo è, è sempre più gettonato come alternativa a pasta e riso: il merito è di una serie di proprietà nutrizionali importanti che contiene. Vediamo quali sono tutti i benefici dell’amaranto, da dove viene e come usarlo in cucina.

L’amaranto, cos’è e da dove viene
Pianta originaria del Messico, l’amaranto non è un cereale: è considerato infatti uno “pseudocereale”. Il termine, che non ha valenza botanica, si riferisce a piante della classe delle Dicotiledoni (piante il cui seme contiene due foglioline) come ad esempio quelle della quinoa e della chia. Al contrario, i cereali fanno parte del gruppo di piante monocotiledoni.

Qualunque sia la sua appartenenza botanica, l’amaranto è un alimento ricco di proprietà benefiche: sono oltre 60 le specie commestibili che afferiscono a questo nome, fra cui le più diffuse sono Amaranthus caudatus, Amaranthus cruentus e Amaranthus hypochondriacus.

Originario dell’America centrale, dov’era coltivato già dalle civiltà precolombiane e considerato “l’oro degli Dei” da Inca e Aztechi, sembra che esistesse anche una varietà conosciuta sia dai Greci che dai Romani. Con l’arrivo dei Conquistadores, agli inizi del XVI secolo, la sua diffusione subisce una battuta d’arresto: gli spagnoli lo vietano, per imporre le proprie colture su quelle autoctone.

La sua riscoperta dal punto di vista alimentare avviene però nel 1975, grazie alla pubblicazione di un libro di botanica a cura della National Academy of Sciences degli USA, in cui venivano descritte le caratteristiche nutritive di diverse piante da tempo dimenticate tra cui, appunto, l’amaranto. Attualmente, l’amaranto viene coltivato principalmente in Messico, Sud America, Stati Uniti, Cina, Polonia ed Austria.

Proprietà nutrizionali
In 100 grammi di prodotto, l’amaranto ha 374 kcal, 3,8 g di proteine, 1,6 g di lipidi, 2,1 g di fibre. Ecco nel dettaglio i suoi valori nutrizionali.

*Fonte dati: USDA – Servizio di ricerca agricola del Dipartimento dell’agricoltura degli Stati Uniti

La prima caratteristica di questo falso cereale è la sua ricchezza in proteine nobili, quelle che hanno un elevato valore biologico: è uno dei pochi vegetali ad essere completo da questo punto di vista. Tra gli aminoacidi più preziosi e importanti c’è la lisina, spesso carente negli altri cereali. Ha una buona quantità di fibre, ottime per la funzionalità dell’intestino, e un livello basso di lipidi. Tante le vitamine, tra cui spiccano quelle del gruppo B, che donano all’amaranto preziose proprietà, ma è ottimo anche il livello di vitamina C e vitamina E.

Proprietà benefiche
L’amaranto è una pianta dalla particolare composizione, che ti offre una serie di benefici importanti per il tuo benessere fisico e psicologico. In particolare:
Grazie alle sue proteine nobili, è importantissimo per chi segue una dieta vegetariana. Le sue proteine, infatti, contengono 8 aminoacidi essenziali, quelli che il nostro corpo non riesce a sintetizzare da solo ma deve assumere con l’alimentazione. Le proteine nobili, o ad alto valore biologico, sono fondamentali per la corretta costruzione delle tue cellule.
Aiuta l’intestino a funzionare meglio. Grazie alla buona quantità di fibre ti aiuta a ritrovare la tua naturale regolarità, prevenendo così le malattie del colon e dell’intestino. Inoltre, ti aiuta a saziarti più a lungo, evitando gli attacchi di fame improvvisi.
Aiuta il cuore a mantenersi in salute. L’amaranto è ricco di fitosteroli, molecole che hanno la capacità di abbassare i livelli di colesterolo LDL, quello “cattivo”, e dei trigliceridi nel sangue. Questo ti permette di avere una sorta di schermo contro le malattie cardiovascolari.
Privo di glutine. L’amaranto è gluten free e può essere consumato dai celiaci, fornendo, al pari dei cereali che contengono glutine, un adeguato apporto di carboidrati complessi. È adatto anche all’alimentazione degli anziani e può essere inserito nella dieta del bambino sin dalle prime fasi dello svezzamento.
Contrasta il diabete. L’amaranto ha un basso indice glicemico rispetto ai cereali: coloro che sono affetti da diabete possono consumarlo senza problemi. Inoltre, il contenuto di fibre contribuisce a ridurre ulteriormente l’assorbimento degli zuccheri.
Previene l’anemia. Grazie alla buona quantità di ferro che contiene, l’amaranto aiuta tutti quei soggetti a rischio anemia. Per ottimizzare l’assorbimento del ferro è fondamentale abbinarlo ad alimenti ricchi di vitamina C come limoni, arance, kiwi, frutti rossi, ma anche le crucifere, come cavoli e broccoli.

Controindicazioni
L’amaranto può essere mangiato da chiunque: non esistono particolari controindicazioni legate al suo consumo, tranne nei casi di intolleranza a una delle sue componenti.

In ogni caso, un suo abuso è sconsigliato a coloro che soffrono di patologie renali, artrite reumatoide o gotta: questo a causa di discrete quantità di acido ossalico, che può anche rallentare l’assorbimento di minerali come zinco e calcio.

Dato il suo notevole contenuto proteico, non andrebbe consumato assieme ad alimenti particolarmente proteici come carne, uova, latte e suoi derivati.

Amaranto: quando comprarlo e come trattarlo
L’amaranto è abbastanza coltivato Italia: è sempre bene scegliere la produzione più vicina alla tua zona d’origine. Nel nostro paese si semina ad aprile al Sud, mentre al Nord viene seminato intorno a maggio, per evitare le temperature troppo rigide. I semi maturano tra agosto e ottobre: si raccolgono solo quando diventano semplici da separare tra le dita.

L’amaranto si trova facilmente nei negozi di prodotti naturali per l’alimentazione, nelle erboristerie e online. Anche in alcuni punti vendita della grande distribuzione e nei supermercati è possibile trovarlo: sempre meglio scegliere quello di provenienza biologica, in modo da essere certi che i semi non siano stati trattati con sostanze indesiderate.

L’amaranto in cucina
L’amaranto si presta a numerose ricette: una volta acquisita la tecnica per prepararlo, diventa un elemento molto versatile. L’amaranto, infatti, va cotto in molta acqua e per molto tempo, solitamente 30-40 minuti: prima dell’uso è meglio lavarlo accuratamente sotto l’acqua corrente. Se bolliti più a lungo, i semi diventano una gelatina molto simile a quella che si ricava dai semi della tapioca.

Oltre che nella classica versione a chicchi, l’amaranto può essere trasformato in farina e usato per fare pane, pizze e gnocchi. Con l’amaranto puoi creare nutrienti zuppe e minestre, ma anche sformati e insalate fredde con verdure. L’amaranto si presta bene a fare da base per polpette e burger vegetali. Inoltre, con questi speciali semi, si possono fare i popcorn: quando vengono riscaldati, infatti, scoppiano, proprio come il mais. Infine, anche i dolci: è molto famosa la torta di amaranto, pere e cioccolato, ma l’amaranto si può usare anche per creare budini, dolci al cucchiaio e semifreddi.
https://www.melarossa.it/nutrizione/alimenti/amaranto/

Ierburi Uitate

stir1

ȘTIR. Sunt cunoscute aproape 60 de specii din familia Amarathaceae. Termenul internațional atribuit tuturor acestor specii este amarant, după cuvântul grecesc arhaic amarantos (floare nemuritoare). Cele mai întâlnite la noi sunt Amaranthus viridis, A. retroflexus și A. blithum.

Cuvântul românesc știr vine din limba slavă, fiind, de asemenea, întâlnit în bulgară și sârbă.

Speciile de știr au fost culese, consumate și cultivate din timpuri străvechi ca pseudogrâne. Mai mult ca sigur sunt predecesoarele cerealelor. Deși unele specii au fost native în Lumea Veche, iar altele pe continentele americane, în epoca modernă arealul lor de răspândire s-a suprapus și amestecat, făcând dificilă identificarea originilor fiecăreia dintre specii. Multe siteuri plasează originea consumului de amarant în America de Sud, acum vreo 4.000 de ani, însă la acea dată cele mai multe specii de știr erau parte din flora spontană pe toate continentele cu climă temperată, ceea ce mă…

View original post 599 altre parole

Piante officinali e derivati: Erbe essiccate

Le erbe essiccate sono erbe gregge, semi, radici allo stato secco e conservabile e con un grado variabile di lavorazione. Si intendono correttamente essiccate quando la quantità d’acqua presente è inferiore al 5% del loro peso.

L’essiccazione può avvenire artificialmente con aria riscaldata e condizionata o con mezzi naturali.

L’essiccazione naturale sfrutta il calore naturale dell’aria che passando attraverso la massa di erbe messe a riparo dal sole ne cattura l’umidità.

Tale pratica ha dei forti limiti dati dal grande spazio necessario alla lavorazione, la dipendenza alle condizioni climatiche e il lungo tempo d’esecuzione richiesto.

L’essiccazione artificiale avviene tramite l’utilizzo di particolari ambienti in cui l’aria è riscaldata e fatta circolare forzatamente. L’aria in questo caso dovrà avere una temperatura tale da assicurare un essiccazione in tempi brevi e non deteriorare la qualità della pianta e dei suoi principi.

Fonte: http://www.fippo.org/

“Piante medicinali coltivate” di Fabrizio Cortesi

CLAUDIO PERICIN, NOMI DI PIANTE NELLA PARLATA ISTRO-ROMENA PARAGONATI A QUELLI ITALIANI E ISTRO-CROATI DELL’ALBONESE

Continua a leggere

“Piante medicinali coltivate” di Fabrizio Cortesi

Pubblicato nel 1942, il testo risente in parte delle “necessità” autarchiche dell’epoca. Ma nettamente prevale lo spirito di scienziato e ricercatore del Cortesi che produce quindi un testo sistematico sulle principali piante medicinali e officinali che sono o potrebbero essere coltivate in Italia con profitto.

Sinossi a cura di Paolo Alberti

Dall’incipit del libro:

La coltivazione delle piante medicinali va assumendo ogni giorno una importanza sempre maggiore.
Le moderne ricerche hanno, anzitutto, dimostrata erronea l’opinione che si aveva – fino a non molto tempo fa – che le piante medicinali coltivate contenessero una minore quantità di principi attivi (o non li contenessero affatto) in confronto con le medesime specie cresciute allo stato spontaneo. Questa opinione derivava sopratutto dal fatto che la digitale coltivata in terreni calcarei conteneva minor quantità di glucosidi della specie che nasce spontaneamente nei terreni silicei. Io però ho allevato da semi la digitale di Sardegna in comune terra d’orto (cioè ricca di calce) del R. Giardino Botanico di Roma e le sue foglie sono state riscontrate attivissime nelle prove fisiologiche fatte dall’illustre e compianto prof. Gaglio e in quelle terapeutiche eseguite a cura del non meno illustre e compianto prof. Bignami.
La coltura delle piante officinali fatta in terreni adatti, opportunamente preparati, con appropriate concimazioni permette invece di avere delle droghe ottime, ricche di principi attivi; applicando i moderni metodi di selezione e di genetica si possono ottenere prodotti che non solo presentano una maggiore attività, ma che hanno un contenuto di principî attivi costante.
Meraviglioso a tal proposito è il risultato raggiunto dagli Olandesi nelle coltivazioni di Cinchona a Giava: le cortecce di china da esse ricavate contengono costanti ed elevate percentuali di determinati alcaloidi.

Scarica gratis e leggi “Piante medicinali coltivate” di Fabrizio Cortesi